Printesa primaverii

PRINŢESA PRIMĂVERII – clasa a III-a

 Era 1 martie, o zi mult aşteptată de toate vietăţile şi gângăniile din pădure, mai ales că an de an se lasă cu mare petrecere de bun venit organizată în onoarea Prinţesei Primăvara. Dar în acest an ceva straniu se petrecea, ceva nemaiîntâlnit în pădurea de aramă. Corbius, bătrânul corb, presimţea că ceva nu este în regulă şi începea să-şi pună singur întrebări… -Ce s-o fi întâmplat, de ce zăpada se încăpăţânează şi nu pleacă la polul nord? Poate am îmbătrânit eu şi am încurcat şirul zilelor. O sa trag o fugă la cumătra bufniţă să văd dacă ştie ce se întâmplă, de ce natura nu se dezmorţeşte defel. Zis şi făcut, bătrânul corb cu pene negre ca abanosul îşi luă zborul spre casa unde locuia înţeleapta pădurii, bufniţa Linda. Căsuţa, bine aranjată şi îngrijită a cumătrii, era într-un secular copac de fag. Nu se vedea nici o mişcare în jurul ei, ca şi când nimeni nu ar locui acolo. Corbul bătu cu ciocul de trei ori în blana uşii şi după câteva momente, oacheşa făptură îi deschise uşa şi îl întâmpină cu un zâmbet blajin. - Bună ziua, dragă cumetre Corbius, dar ce vânt te aduce pe la căsuţa mea? Că nu cred că primăvara ne bate la uşă … spuse ea aranjându-şi mai bine ochelarii pe ochi. Haide, intră să-ţi ofer un ceai că eşti vânăt de frig. Corbul păşi pragul şi bătu politicos din aripi, arătând astfel că e încântat de oferta ce tocmai i se făcuse. - Nu ştiu ce se-ntâmplă, dar mie nu-mi miroase deloc a primăvară, spuse corbul îngândurat …de ce oare totul e aşa de mohorât şi trist ? Oare mă înşel eu sau trebuia deja ca blândul ghiocel să-şi scoată căpşorul din nămeţi? Bătrâna bufniţa îl asculta cu luare aminte, turna ceaiul în nişte ceşcuţe arămii şi apoi se aşeză pe fotoliul ei din crenguţe maronii sculptate de micuţul castor Rex, fiul vecinei de la subsol, după care răspunse pe un ton grav. - Domnule Corbius, aşa ceva nici că s-a-ntâmplat de când vieţuiesc eu în această pădure, n-am întâlnit ca la data de 1 martie să se lase aşa un ger năprasnic şi pământul să nu emane căldura necesară ca micul ghiocel să-şi scoată capul timid de sub mantia de zăpadă … am ieşit în fiecare zi să-l caut dar nimic, m-am ales doar cu o răceala groaznică … spuse bufniţa sorbind o gură din ceaiul aromat. În schimb pot jura că la mijloc este mâna Babei Dochia, care a ieşit din bârlogul ei şi am văzut-o vorbind cu Crăiasa Zăpezii în şoaptă … şi apoi au râs amândouă ca nişte femei stricate la cap. - Tare curios aş fi să ştiu de unde şi până unde atâta prietenie între Baba Dochia şi Crăiasa Zăpezii … că până mai deunăzi nici că-şi vorbeau … ba mai mult, nu prea aveau nici motive şi nici timp să o facă deoarece când crăiasa se retrăgea în castelul ei de smarald, Baba şi ea se descotorosea de bulendrele ei cele multe. Dar ieri am urmărit-o şi parcă era mai înfofolită ca oricând în blănuri şi cojoace. - Uite ce e, eu propun ca să încercăm împreună să dezlegăm acest absurd mister şi pentru asta eu voi fi mereu pe urmele Crăiesei iar tu urmăreşte-o pe şireata Baba Dochia şi vom afla cu siguranţă ce se întâmplă. - Că bine zici tu, ’mneata bufniţă … ştiam eu că la tine voi afla răspunsul îndoielilor mele deoarece de când mă ştiu, ori de câte ori te vizitez şi mă desfăt cu ceaiul făcut de mata am impresia că mă luminez la minte şi plec mai înţelept … ori o fi ceaiul vrăjit, ori înţelepciunea dumitale e molipsitoare, îi mărturisi corbul scoţând un croncănit de râs. Linda râse şi ea dar ceva mai graţios şi spuse la rândul ei: - Dragul meu, nu ştiu cum şi ce e molipsitor, dar râsul tău sigur e molipsitor … şi culmea e ca mai şi îngraşă. Aşa ne petrecem zilele mai uşor. Cei doi se puseră pe râs şi mai sorbiră o gură de ceai. A doua zi Corbius din cuibul său cocoţat la mare înălţime veghea asupra unui desiş. Ştia el că într-un târziu Baba Dochia îşi va face apariţia ca să-şi facă de cap în poiană. Şi aşa s-a întâmplat. Baba a-nceput să dea din braţe iscând un vânt năprasnic iar nămeţi uriaşi îl făcură pe corb să închidă ochii deoarece mii de steluţe de gheaţă îl loveau cu atâta repeziciune ca nişte săgeţi. După câteva clipe, Baba Dochia părăsi locul şi se pierdu în zare căutând alte poiene. Când corbul deschise ochii, nu-i mai văzu urma de parcă nici nu ar fi fost pe acolo. A încercat toată ziua să-i dea de ea, dar vântul îi era duşman şi mereu când credea că ar găsi un mic indiciu care să-l duca la Baba Dochia, vântul, acest soldat credincios al ei, reapărea în fruntea unei armate de zloată şi chiciură, de zburlea totul în calea lui. La rândul ei, Linda se trezi dis-de-dimineaţă şi plecă spre castelul de smarald al Crăiesei Zăpezii. Pândi uşa castelului care la acea vreme ar fi trebuit să fie sigilată deja până la iarna viitoare, dar în acea dimineaţă, în uşă apăru un slujitor îmbrăcat în zale de gheaţă. Când el deschise uşa castelului o boare rece izbucni afară făcând ca totul în jur sa îngheţe. Sărmana bufniţă era cât pe ce să se transforme într-o statueta de gheaţă dacă nu şi-ar fi luat tălpăşiţa şi să se facă nevăzută în desişul încremenit de gerul de afară. Seara, cei doi camarazi şi-au mărturisit neputinţa cu privire la armele tăioase cu care luptau cele doua vrăjitoare care mai mult ca sigur o răpiseră pe Prinţesa Primăverii. Aşa îşi explicau cei doi prieteni motivul pentru care totul încă era amorţit sub domnia frigului. Trecuseră zile la rând, zile în care nimic nu se schimbase în pădurea de aramă. Totul părea pierdut, condamnat pe vecie. Zilele treceau toate la fel, nimic nu părea că se clinti ceva din loc. Trebuiau să ia o hotărâre, să o elibereze pe Prinţesă din chingile răului. Frigul domnea peste tot, vântul şuiera sălbatic printre crengile amorţite, albite ca oasele unor animale preistorice. Animalele pădurii abia de îndrăzneau să iasă afară, mai mult izgonite de foamea ce le dădea târcoale Proviziile le erau pe terminate. Forţate de iarna haină şi de gerul nemilos, intrau tremurând înapoi în bârlogurile lor amăgindu-se singure că poate or fi rupt din greşeala foaia din calendar cu luna martie şi de fapt o fi doar februarie, dacă nu, ianuarie. Corbius ieşi şi el ca în fiecare dimineaţa să vadă ce o mai fi nou şi când dezamăgit voia să reintre în cuib, undeva în depărtare zări ceva ce mult aştepta să vadă … Un şir de rândunele se întorceau din ţările calde aducând solia Primăverii mult dorită. Corbius le salută triumfător dând cu mare bucurie din aripi. - Bună dimineaţa îngeri vestitori, dacă aţi şti de când vă aşteptăm …nimic din ceea ce mă înconjoară nu-mi arată că ar fi pe aproape Prinţesa Primăvara, doar voi, micuţelor … Bine-aţi venit! - Bine v-am găsit! spuse un rândunel care părea să fie căpitanul acelui convoi. Uite o să zăbovim puţin pe rămurelele acestui ulm, dar nu prea ne vine a sta deoarece aici e foarte frig şi noi nu suntem învăţate cu aşa o climă. Am întârziat cât am putut venirea noastră dar nu ne aşteptam ca să găsim aşa de multă zăpadă. În drumul nostru nu ne-a întâmpinat nici un ghiocel, nici un firicel de iarbă … unde e Prinţesa Primăverii? - Cred că e o poveste lungă, răspunse corbul filosofic, dar ceea ce ştiu cu siguranţă e că zi de zi, de aproape de trei săptămâni Baba Dochia iese din bârlogul ei şi face prăpăd pe unde trece. Lasă în urma ei orori cu zăpadă, vânt, frig şi ger … iar Crăiasa Zăpezii nu doar ca nu s-a retras în castelul ei de cleştar dar dimineaţa deschide larg uşile castelului şi tot codrul amorţeşte de frig în urma răsuflării ce iese din castel … animalele pădurii risca să moară de foame, nu mai au mult şi or să se mănânce între ele .... şi acum în jurul nostru nu prea mai avem prieteni, ci doar duşmani … nu mai ştiu ce e de făcut dar ştiu că suntem neputincioşi …, spuse corbul trist şi înfrigurat. Rândunelul Căpitan se gândi puţin apoi luă cuvântul. - Dacă până acum veneam să vestim Primăvara, acum vom fi de folos vestind tuturor şi mai ales copiilor din lumea întreagă ca Primăvara a fost răpită! Copii sunt ingenioşi, sigur vor găsi o metodă să o salveze …şi dacă noi suntem neputincioşi, ei cu siguranţă vor reuşi ! Acestea fiind spuse, rândunelele se împrăştiară care încotro şi cerură ajutor micilor năzdrăvani care se cam săturaseră de jocurile iernii, de splendoarea omătului, de schiuri şi săniuş. Copii s-au grupat şi şi-au dat întâlnire cu toţii în poieniţa care acum nu-i mai primi ca altă dată cu căldură, ci cu o răceală şi o severitate absurdă. În schimb ei, îmbrăcaţi în haine groase au prins a se învârti într-o horă a bucuriei. Rândunelele au început să cânte un tril vesel de primăvară iar copii au prins să învârtă hora tot mai repede şi să chiuie prin zăpada aspră sfidând gerul fioros. Baba Dochia auzind trilul şi chiotele de veselie ale copiilor dădu năvală afară din bârlog nervoasă. Când văzu ce-i în poiană, începu să blesteme, vârtejuri de lapoviţă îi ieşeau din gură, crezând că îi va speria pe copii. Dar vraja ei nu mai avea nici o putere fiindcă băieţii şi fetele cântau şi mai tare cântece implorând şi preamărind venirea primăverii. Baba cea încotoşmănată alerga bezmetică dintr-o parte în alta. Vroia să prindă în cojocul ei de promoroacă şi grindină vreun copil. Dar nimeni nu se mai sinchiseau de ea, toţi alergau umplând poieniţa cu chiotele lor nevinovate. Baba aruncă şi cel de al doilea cojoc cu şi mai mult năduf peste copii dar ei, plini de energie şi protejaţi de îngerul păzitor, nici nu au simţit suflul lui de oţel. Corbius dădu alarma în toată pădurea şi micile vietăţi săriră în ajutorul copiilor pentru a-i da de furca Babei Dochia şi a o pune pe fugă. Vremea ei a trecut de-acum, spuneau cu toţii. Iepuraşi zglobii ţopăiau de mama focului în jurul copiilor, veveriţele săreau iute printre brazi scuturând ultima zăpadă de pe cetină, iar căprioarele sprintene dar cam mieroase alergau de colo colo. Baba neputincioasă aruncă şi al treilea şi al patrulea cojoc negândind că astfel îi piere din putere atât ei, cât şi Crăiesei Zăpezii. Simţind ea că o boare de căldură pătrunde prin geamurile de gheaţă îşi iţi capul puţin afară. Ceea ce văzu în poieniţă nu o încânta deloc mai ales că Baba Dochia mai avea doar două cojoace pe ea şi tremura din toţi rărunchii, dar nu de frig, ci de ciudă şi nevi. - Nu-ţi lepăda şi ultimele cojoace, eşti pe punctul de a o elibera pe Prinţesa Primăvara, eu deja simt ca nu mai am putere, mă topesc încetul cu încetul … îi strigă Crăiasa Zăpezii cu ultimele forţe. Şi în acele clipe, în veselia copiilor, în bucuria animalelor şi în ciripitul rândunelelor cărora li se alăturară şi alte păsări, Crăiasa Zăpezii începea să dispară puţin câte puţin. Mai întâi neaua corpului ei se făcu o baltă iar sufletul ei un norişor ca un vârtej se ridică peste pădure. Baba de atâta zbucium o cuprinse şi pe ea căldura din jur şi mai slobozi un cojoc. Arăta jalnic îmbrăcată în ultimul cojoc, era peticit, zdrenţuros, abia se mai ţinea pe ea. În acel moment, rândunel Căpitan se apropie de Baba Dochia şi îi declară pe un ton plin de mândrie: - Leapădă-ţi cojocul că s-a terminat cu jocul … în ţările calde nu am stat degeaba, am învăţat Karate şi am centura neagră aşa că ar fi mai bine să faci ce ţi-am cerut ! Baba încerca să se apere dar rândunelul karatist se dezlănţui într-o serie de mişcări repezi care o dezechilibrară şi căzu peste ce mai rămăsese din Crăiasa Zăpezii. Copiii năvăliră pe ea rupându-i şi ultimul cojoc. În acel loc unde căzuse cojocul zăpada se topi imediat şi un ghiocel mic şi plăpând îşi scoase capul şi spuse vioi: - Vai, dar lung somn am mai dormit, credeam că nu mai văd lumina zilei! Copiii l-au aplaudat bucuroşi şi i-au cântat un cântecel în timp ce corbul i-a grăit: - Şi ce mult ai mai fi dormit dacă nu apăreau rândunelele călătoare care să le dea de veste micilor prichindei că Prinţesa Primăvara e răpită! - Acum că de Crăiasa Zăpezii am scăpat şi Baba fără cojoace a plecat, haideţi să încingem cu toţii o mare hora care s-o trezească din vrajă pe Prinţesa Primăverii, îi îndemnă bufnita Linda. Şi toţi cu mic, cu mare au început să cânte şi să danseze şi pe unde ei călcau pământul se dezgheţa, iar firicele rebele de iarbă îşi arătau curajoase săbiuţele verzi spre soare. Pe crengile copacilor păsărelele săltau alungând zăpada, făcând astfel loc pentru muguri, gângănii ieşeau dezmorţite de sub scoarţa copacilor, soarele sclipea triumfător de după nouri mângâind cu razele-i sale obrajii Prinţesei Primăvara. Ea deschise ochii mari albaştri şi zâmbi drăgăstos tuturor! Era atât de frumoasă încât copiii au amuţit vrăjiţi de splendoarea ei. Ea le spuse cu vocea lină şi plină de vers mieros: - Cântaţi dragii mei şi bucuraţi-vă, cu bucuria şi dragostea voastră de copii aţi reuşit să învingeţi. Chiar dacă v-au fost răpite multe zile din bucuriile Primăverii eu vă promit că timpul rămas va fi aşa de frumos încât vă va fascina şi vă va face să uitaţi de gerul şi iarna cumplită care parcă nu se mai termina. Copii bucuroşi au prins a cânta: ,,Du-te, du-te, Baba rea, Că nu-i de dumneata. Soarele a răsărit Pământul s-a dezmorţit Şi zăpada s-a topit! Du-te, du-te, iarnă grea, Că s-a dus cu vremea ta, Mugurii au înverzit Ghiocelul a ieşit Rândunelele au venit Primăvara a sosit!


 M-AM TREZIT INTR-O ZI DIN LUNA APRILIE SA MERG LA SCOALA SI AFARA NINGEA TERIBIL ...ASA CUM AR FI TREBUIT SA NINGA IN DECEMBRIE ...A FOT O IARNA LUNGA ANUL ACESTA,CREDEAM CA NU SE MAI TERMINA ...ASA AM NASCOCIT CA PRINTESA PRIMAVERII A FOT RAPITA . ASADAR AM DAT ZVON IN CLASA LA COLEGI SI CAND ACESTIA AU VENIT LA MINE LA CLUBUL E LECTURA,,PIRATII LITERARI ,,NOI,AM DECIS SA SCRIEM DESPRE ASTA ...FIECARE S-A LEGAT DE CE A VRUT ,ALTI DE IARNA ,ALTI DE PRIMAVARA ..EU ...AM DECIS SA FAC O POVESTE ,PRIMA DE ALTFEL ADUSA IN FORMA FINALA ...AU MAI FOST INCECARI DAR ...M- AM PLICTISIT CA E MULT DE SCRIS ,IN VERSURI ...SPUI TOTUL MULT MAI USOR ,ASA DE FAPT CRED EU . COPIILOR LE-A PLACUT ,SI AU LUAT FIECARE CHIAR CATE UN ROL IN POVESTIREA MEA SI LA SCOALA IN PAUZA NE JUCAM DE A BABA DOCHIA ,PRINTESA ,BUFNITA SAU CORBUL ...EU ERAM AUTORUL MEREU ,CA PREA MULTE NU POT FACE INCA DECAT SA POVESTESC.