Legenda Pietrii Buhiii

LEGENDA ,,PIETREI BUHII“

 Din moşi strămoşi se povesteşte
 În mitul care ne vrăjeşte,
 Că jos la poale de Rarău
 Fost-a cândva un balaur rău.

 Cu şapte capete era,
 Pe nări flăcări el scotea
 Şi ca soarele pogora,
 Arzând totul în calea sa.

 Cu solzi de aur împodobit
 Şi gheare mari ca de granit,
 Cu ochii ca nişte văpăi
 Ce străpungeau munţi şi văi,
 Puternic precum Samson
 Înfricoşa pe orice om.

 Din mila sa DUMNEZEU
 A despărţit acel loc rău
 Cu-n iaz dalb ca lacrima
 Ce pe sătenii îi proteja
 De para şi năpasta grea.

 Apa de stânci nu trecea
 Căci locul cel frumos era
 Al balaurului temut de toţi
 Chiar şi de cei mai straşnici hoţi.

 Iar stâncile ce o blocau
 Păzite veşnic ele erau
 De o Bufniţă cu ochi de jar
 Ce jelea cu mult amar.

 În zori de zi când fiara se ivea
 Pasărea cu credinţă se ruga
 Şi pe oameni anunţa,
 Curajoasă cum era
 Locul menit nu şi-l părăsea.

 Şi-ndată când cineva
 De stâncă se apropia
 Pe loc un vuiet ea scotea
. Dar balaurul se trezea
 Ucigând în calea sa,
 Pe oricine cuteza
 Orice sfârteca şi reteza.

 Şi astfel mulţi voinici au vrut
 Să nu mai dea balaurului tribut
 Căci an de an el le fura
 Fete frumoase ce vedea
 Şi pe loc le îndrăgea,

 Dar toţi de Bufniţă au fost trădaţi,
 În gheare de balaur sfârtecaţi
 Lăsând în lume mame îndurerate
 Cu lacrimi mari şi vise spulberate,

 Soţii cu copilaşii lor
 Ce le vor duce tare dor
 Şi lumea întreagă îi jelea
 Blestemând soarta cea grea.

 În acea vreme îndepărtată
 De multă lume acum uitată,
 Trăia un brav haiduc vestit,
 Hălăuceanu el numit

 Ce Robin Hood al nost’ era
 Dând la săraci tot ce lua,
 De la boierii ce aveau
 Şi tot mai multe îşi doreau,

 Dreptate el făcând mereu
 Căci îl slujea pe DUMNEZEU
 Şi orice lucru el făcea
 Cerul îl binecuvânta .

 Astfel boierii mult şi-au dorit
 Să-l vadă pe voinic murit
 Şi de aceea au cerut
 Voievodului mult temut,

 Să-l trimită la iazul de foc
 Crezând că în temutul loc
 Nimic nu-l va putea salva
 Şi Bufniţa viaţa-i va lua

 Precum ştiau că au păţit
 Mulţi alţi viteji ce-au îndrăznit
 Să tulbure apa din iaz
 Găsind acolo doar necaz

 Domnitorul îi dărui
 Ceea ce inima îi pofti,
 Jurând că îi va da în dar
 Pământul acelui hotar,

 Cât va putea merge hoinar
 Cale de o zi, de-o izbândi
 Să răpună acel balaur îngrozitor
 Care peste ţinut era ca un nor

 Negru şi plin de supărare
 Ce adusese în sat multă jale.

 Hălăuceanu se învoi
 Şi imediat îşi făptu
 O bardă mare de oţel
Prinsă la şold cu un inel,
 Şi mii de cuie încleşta
 În răşina ce i-o da

Din inimă pădurea toată
 Care de el a fost cutreierată
Ani de-a rândul îndrăgita
Şi de doina lui iubită.

Căci voinicul nostru avea
 Un mare dar de a cânta
 Din fluier mândru de fag,
Ce zice cu mult drag,
Cum nimeni altul nu putea
Fermecand totul în calea sa.

 Şi făcând semnul Sfintei cruci
Ca să-l păzească de năluci,
Spre iaz porni cântând cu foc
 Un cântec vesel de joc.

Şi Bufnita când auzi
 Un strigăt tainic răscoli
 Din inima plină de foc
Trezind balaurul pe loc.

 Dar voinicul nu ceda
 Şi cu credinţă se înarma,
Şi din fluier el cânta
 O doină ce parcă-l innebunea

 Si pe urias il fermeca
 Si deodata se zbatea
 Cu gheara-i pământul scurma
Din gurile mari foc scuipa.

 Însă iazul se umfla
În toata splendoarea sa
 Apărând la rândul lor
 Pe cel ce le-a spus de dor
 Pe voinicul codrilor
 Curajosul munţilor .

Şi balaurul pierdea
 Mereu din puterea sa,
 Iar voinicul arunca
 Cu mingi de cuie răşinate
 Ce în capete fură împilate

 Şi cu barda cea spoită
 Din aur şi oţel făurită,
De Domnul blagoslovită,
 Se lupta o zi şi-o noapte
 Auzind doar nişte şoapte,
 Susur dulce de izvor
Clipocitul apelor.

Se luptară neîncetat
 Şi încă mult ar fi luptat
 De vraja nu s-ar fi risipit
Căci din Bufniţă a ieşit
 O prinţesă prea iubită
Ce de mult era pocita

De balaurul cel crud
Care viaţa şi-a pierdut
 Fiindcă fata o iubea
Şi la vraja ei spunea:

 ,,Să rămână aşa vrăjită
 Şi doar de el iubită
 Însă dacă într-o zi
De ea nu se va lipi
 Blestemul se va dezlega
Şi el viaţa îşi va da!“

 Astfel pentru a sa iubire
 El muri cazând în neştire
Şi acolo unde căzu
Stanca în două se desfăcu
 Lăsând apa să răzbată
 Despicând pădurea toată

. Lăsând apa să se scurgă
 Şi povestea să o ducă
 Fiind o primă solie
Ce-a ajuns la împărăţie

Unde toţi când au văzut
Bucurie au avut
Aşteptând cu mult alai
 Să se întoarcă de pe plai
Hălăuceanul cel iubit
 Ce lumea a izbăvit
De chin şi de mult suspin
 De tristeţe şi venin.

 De atunci şi până azi
 Acel loc vrăjit rămâne
Piatra Buhii se numeşte
 Şi pe toţi ea ne primeşte

 Să mergem s-o vizităm
 Legenda să-i ascultăm
Că şi azi mai auzim
 Vuietul pădurii lin,
Doina şi cântecul drag
Cântată printre crengi de brad,
De drăguţe păsărele
 Care sigur ştiu şi ele

Că voinicul s-a-nsurat
 Cu prinţesa ce-a salvat
 De blestemul cel cumplit
Care atunci a dăinuit.

Şi aici s-au aşezat,
Pământul şi l-au lucrat
Lăsând şi copiilor
 Doinele şi vorba lor,

Şi legenda cea frumoasă
Ce se-aude-n orice casă
 De boier sau de oştean,
De creştini spusa an de an
 De la bunici la nepoti
 Sa ne bucure pe toti .


 . ACEASTA ESTE PRIMA MEA LEGENDA SI NU STIU DE CE AM SIGURANTA CA NU VA FI ULTIMA ...MI-A PLACUT CEEA CE AM FACUT FOARTE MULT . A INCEPUT TOTUL O DATA CE AM CITIT DE UN CONCURS ,,O POVESTE PENTRU FIECARE OBIECTIV TURISTIC ,,DIN BUCOVINA . SINCER SUNT MULTE LOCURI FRUMOASE IN BUCOVINA DAR EU DIN PACATE NU AM VAZUT PREA MULTE INSA ,ACEASTA PIATRA AM VAZUT-O DE MAI MULTE ORI ,M-A IMPRESIONAT SI AM CAUTAT DETALII DESPRE EA . STUDIIND MAI MULTE VARIANTE ALE LEGENDEI NU AM GASIT MAI NIMIC SCRIS DE BUFNITA ,CA DOAR SE STIE ,,BUHA,,IN REGIONALISMUL NOSTRU ESTE BUFNITA ...SI NIMENI NU PREA POMENEA DE EA ,DECAT DE HALAUCEANUL SI DE BALAUR . ASA CA AM INCERCAT SA MODIFIC PUTIN ,DE FAPT DOAR SA ACCENTUEZ PREZENTA BUFNITEI IN ACEST LOC .